Nu ma privi. Te voi minti. IV

                          Dupa B, am luat iar o pauza datorita unei persoane din viata mea reala care a avut ghinionul sa se indragosteasca de mine. Mare ghinion... Cum poti sa fii cu o persoana care nici macar nu realizeaza cat de mult poate sa faca rau prin niste minciuni ce par, la inceput, inofensive. Daca nu ar fi vorba despre mine i-as fi spus sa o lase pe acea nebuna, sa uite de ea si sa treaca peste pentru ca o persoana ca ea nu merita afectiune sau iubire.
                  Trecand peste viata mea reala, pentru ca nu despre asta este vorba, dupa mai mult de un an am ajuns in momentul in care am creat-o pe Amalia, personaj pe care as fi dorit sa nu-l fi creat niciodata. Dintre toate, cu ea am ranit cel mai mult sau poate am avut cele mai puternice sentimente pentru cel pe care l-am mintit.
                 In vara anului 2013, dupa mai multe victime irelevante l-am intalnit pe V. Din intamplare el a adaugat-o pe Amalia pe facebook si am inceput sa vorbim. Era o persoana minunata, persoana cu care imi pierdeam noptile, persoana cu care vorbeam pana nu mai rezistam si adormeam cu laptop-ul in brate. A fost o perioada in care zambeam cand adormeam si ma trezeam tot zambind pentru ca stiam ca urma sa vorbesc cu el din nou. Dar, pe langa toata aceasta fericire, exista si un aspect dificil. Cunosteam personal toate fostele victime, si pe S, A, B, R, iar pe acesta il stiam doar din mediul online, dar totusi am reusit sa ma atasez repede de el cu toate ca nu stiam decat ceea ce voia el sa fiu, dar nu imi era teama. Dupa cateva saptamani, a aflat adevarul intr-un mod rusinos pentru mine, datorita unei greseli nesemnificative. Am cedat si am spus tot ceea ce s-a intamplat. Poate ca as mai fi reusit sa-l mint, poate ca si acum as fi putut sa fiu Amalia pentru V, dar am cedat si am sperat ca ma va ierta, dar nu a facut-o si imi pare rau.
               Nici acum nu pot sa inteleg de ce aveam asteptari asa mari de la fiecare. Eram obisnuita sa recunosc ca sunt falsa, sa spun cine sunt si eram obisnuita cu reactiile lor si nu inteleg de ce speram ca macar unul dintre ei sa treaca peste si sa continuam totul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toata chestia cu adevarul pentru mine era ceva comun, ceva banal, asemenea fiecare seri in care ma demachiez, in care dau jos machiajul ce ascunde fata mea adevarata, ce ascunde sentimentele mele. In fiecare seara vad in oglinda cum ma transform in cineva diferit  decat sunt  si am acceptat imaginea pe care o vad dupa ce nu mai ramane machiaj pe fata mea, dar in cazul adevarului nu puteam accepta. Nu vreau sa ma mint pe mine, dar aveam asteptari prea mari si acestea sunt motivul pentru care si eu am fost ranita, nu doar ei...Si eu am avut sentimente. M-am jucat cu focul si m-am ars. Nu regret faptul ca am avut asteptari ci pur si simplu sper sa pot sa inteleg ca acele asteptari nu ar fi putut deveni realitate indiferent de ce as fi facut eu.