Niciodata nu m-as fi asteptat sa se ajunga acolo. Niciodata nu m-as fi asteptat sa se gandeasca la un viitor alaturi de ea sa isi imagineze cum ar fi sa intemeieze o familie impreuna sau sa vorbim despre posibilitatea de a ne muta si de a avea copii. M a fost prima persoana cu care am vorbit despre nunta, am facut un scenariu frumos:cununia civila avea loc in Las Vegas, cununia religioasa prin India, iar nunta in sine urma sa aiba loc intr-un restaurant de sub apa unde rechinii puteau sa vina sa ne salute. Despre asta am vorbit intr-o seara in care m-a sunat si am stat 2 ore la telefon. Fara sa exagerez, a fost o seara minunata, cu toate ca mi s-au cerut si informatii pe care nu am fost in stare sa le ofer:meseria parintilor si detalii despre ea, detalii despre masina pe care o conduc daca o parte din ea(mi-a zis, dar nu am capacitatea de a retine lucruri ce mi se par prea complicate)este automata sau manuala sau cate pedale are masina. Aceasta a fost o dovada ca sunt falsa, dovada de care M nu a putut profita, dar poate asa a fost mai bine.
M a fost cel mai romantic tip pe care l-am cunoscut, ii spunea cat de mult tine la ea in cele mai frumoase moduri. A fost greu sa decid sa ii zic adevarul si trebuie sa recunosc ca a fost mult mai greu sa suport faptul ca nu mai puteam sa vorbesc cu el. A trecut o saptamana de cand i-am zis adevarul si inca ma gandesc la tot ce am vorbit in acea seara.
M-am gandit mult la toate cuvintele lui si avea dreptate ,chiar sunt o persoana bolnava. Oare si eu cred acelasi lucru, dar imi este frica sa recunosc? Primul argument ca oamenii diabolici, bolnavi, machiavelici distrug sufletele curate si inocente, iar eu asta am facut. Cel putin, in cazul lui, am distrus, am facut ceea ce nu se face, am gresit, am mintit.
Un alt argument ar fi faptul ca nu m-am oprit am mintit o data, de doua ori, de zeci de ori. Am regretat de fiecare data, am spus ca nu voi mai face, dar degeaba, totul a ramas la nivel de promisiuni, de vorbe pe care nici eu nu le mai cred. Dupa ce l-am mintit pe M as putea sa zic ca am ranit destul, pentru ca asa este , dar nu pot sa cred ca voi inceta, nu cred ca sunt in stare sa ma opresc din acest joc.
Chiar am nevoie de ajutor, dar nu e nimeni dispus sa mi-l ofere. A fost cineva acum doi ani, dar in momentul in care a plecat si-a luat si ajutorul cu el. Cum pot sa trec peste cand tot ceea ce fac este sa ma gandesc la M si la cat de mult l-am ranit? A zis ca mi-am batut joc de el, ca am mintit cu nerusinare si chiar asta am facut, doar ca nu vreau sa recunosc pentru ca doare.
Trei lucruri imi vin in minte cand ma gandesc la M, trei fragmente ale ultimei noastre convorbiri: "cat despre chimia dintre noi, aia e, insa esti bolnava...", "ete ca nu esti vreo urata...", "pacat de tine, get help!...". Oare chiar a vrut sa spuna toate acele lucruri? Oare chiar asa sunt eu sau poate erau cuvinte spus datorita nervilor, dar asta nu am de unde sa stiu.
Nimeni nu stie cu adevarat ce simt. Vinovatia poate fi ascunsa foarte bine, doar ca oricat de mult as ascunde-o, nu am cum sa nu o simt. Pentru mine acest sentiment este permanent, am facut mult rau si sunt constienta de acest fapt si poate, din aceasta cauza vreau sa imi repar greseala, cel putin fata de M, pacat ca nu mi se ofera sansa.
Sunt eu impotriva mea intr-o batalie in care eu voi pierde, dar nu stiu care eu: cea care il vrea pe M inapoi si care va regreta si va incerca sa indrepte greseala sau cea care va trece peste si va spera ca totul sa se intoarca la normal, cu toate ca stie ca nu va fi posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu